Two words…

Two words … nothing else

My Poems

Fără regrete

Îţi spun că-mi amintesc,
când pe foaie am pus,
prima poezie şi eu eram prea mic
să realizez că viaţa-mi puneam
pe o bucată de hârtie.

Şi stând pe canapea,
mă gândeam ce să mai fac,
deoarece luasem acel virus,
care ma schimbat.

Am început să cred,
că şi lumea o să simtă,
ce am simţit şi eu…
acea stare de melancolie,
sau poate doar de fericire… .

Eu, când eram mai mic,
tot ce-mi doream
erau doar lucrurii noi
şi pentru că eram doar un puşti,
de 13 ani şi ceva,
nu puteam să spun ceea ce doream,
şi sigur nu ştiam după ce alergam
pentru că eram prea mic,
ca să înţeleg.

Dar timpul a trecut,
fără ca eu, să ştiu
şi nici acum, eu nu ştiu… .

Atunci am judecat la rece,
văzând cât de ciudat e să vezi
ce repede trece vremea
şi timpul cum s-a scurs,
asta e pentru voi,
dacă ajungeţi să credeţi.

Am învăţat să mă joc,
dea v-aţi ascunselea cu timpul,
au fost şi multe foi mâzgâlite
şi pixuri terminate,
dar tot ce am făcut,
au devenit doar visuri deşarte
n-am nici un regret… .

Şi sper că tot ce am scris
să rămână în al vostru suflet,
deşi toate speranţele-s deşarte,
pentru că mi-am pus gândul pe toate,
şi am mers mai departe,
dar nu am reuşit nimic.

N-am nici un regret… n-am… .

Iarna

Iarna plânge veşnic,
într-un ţinut în care durerea înghite soarele
şi un lac de lacrimi se formează în jurul ei.

Îţi trădezi secrete în tăcere,
şi devii sclav pentru totdeauna,
jucând într-o poveste,
parcă fără de sfârşit… .

Totul pare a fi doar o scenă,
jucată într-un teatru tragic,
în care tu iţi plângi mireasa moartă
pentru care ţi-ai fi dat viaţa.

Şi uite aşa nebunia divină,
preia controlul şi tu te simţi
de parcă te-ai pierde.

Şi te pierzi tot mai adânc,
în aceasta lume a viselor,
protejată de pădurea umbrelor,
ce ţâşnesc pe aici-colo,
dar tu veşnic vei plânge după
viaţa ce-ai avut-o şi gândindute
că din acest tărâm s-ar putea,
să nu mai scapi…

Cântec

Caut şi acum
trupul tău plăpând,
seara pe întuneric,
prin parcul din Copou…
şi râzi de mine,
frumoaso…
cu buzele răsfăţate,
de rouă dimineţii,
şi cu o semilună în păr,
înconjurată de o ceaţă suavă
iar focul fierbinte
să fie alintat,
de chemul inimii tale inroşite.

Pe obrajii tăi adesea,
se aşezau corbii de aur,
adesea şi inima ta era un vârtej,
dar acum sângele tău,
vuieşte precum al meu.

O, scumpă fată,
mă gândesc la tine,
toată noaptea,
dar nimeni nu ştie,
a se juca atât de frumos,
cu mine.

O, scumpă fată,
cu nume preafrumos,
mă gândesc la tine,
şi vreau să-ţi mai simt
a ta răsuflare în ceafă
şi mai vreau
să mă iei cu tine.
…………………………………………

Adio???

Când eu mi-am lăsat sărutul în palma ta
prin petalele unui trandafir
şi m-am legat de al tău gând de zefir,
prin acea atingere tandră,

Am lăsat şoapte, în frunzele acelui trandafir
pe care-aş fi vrut atât de mult,
ca tu să şe auzi şi să le simţi,
dar totul e pe dos. De ce?

Cu fiecare zi care trece,
tu te depărtezi tot mai mult,
pas cu pas… şi tot mai mult.
Până la urmă, nici nu vom mai vorbi…

Mă vei uita, eu nu…
şi din acel întreg nu a rămas măcar,
nici de la mine sau de la tine un ”adio” spus frumos şi rar,
iar tu ai rămas aceiaşi, eu doar o umbră.

Ţie ţi-am dat totul,
în mine nu a mai rămas nimic,
şi acum totul mi se pare atât de pustnic,
nu mai simt nici gustul.

Am rămas doar teren pustiu, deşert,
iar pe întinsul meu, nu va mai creşte nimic
pentru că toate mi-au fost smulse din radacini
şi ţi le-am dăruit ţie ca pe un desert.

Amantă de-o noapte

Acum vreo câteva zile
fuseşi prin magazine
şi vizitarăm juma de oraş
până când te-am întâlnit pe tine… .

Stăteai pe cel mai important raft
şi-mi făceai parcă cu ochiul un semn
dar tot ce am făcut a fost un oft…
spus, parcă după ce ai auzit un imn.

Tare îmi mai erai simpatică,
dar şi eu îţi eram simpatic?
aşa că m-am apropiat cu frică
şi mai plăcut, dar în rest; nimic… .

M-am întors şi a doua zi, cu o listă,
mare cât ar încăpea în vreo 3 buzunare,
dar tu deveneseră-şi tot mai tristă,
că până şi lumina dispărea din felinare.

În câteva seri ne satisfăceam amândoi,
dar seara trecută, te-am păstrat doar pentru mine,
şi te-am luat; şi aşezat pe toc de foi
mai mângâiat şi m-am întors către tine… .

Apoi mai privit şi mi-ai întins braţul încet,
pe când eu eram lângă geam, şi fumam liniştit,
pe când încet… încet, adormea şi al tău suflet;
am întins o mână şi te-am învelit.

Erai la fel de rece ca un iceberg
şi tremuram când te atingeam uşor,
iar totul parcă era cuprins de frig,
în care tu erai doar un fulguşor.

Stăteai goală sub pătură,
şi finuţ mă alintai, în timp ce mă cercetai;
chiar dacă sufletul-mi era mai negru ca o mură
tu ai continuat să mă iubeşti ca pe un cânt de nai.

Dar eu n-am fost fidel, în nici un fel
iar acum, tu cămaşă, stai aruncată,
lângă cureaua, ce atârna într-un degeţel;
pe acolo sigur stai şi tu atârnată… .

Tu erai… doar a doua, de pe listă,
dar aceasta nu s-a terminat,
aşa că sigur nu voi face chintă,
ci povestea o voi repeta până voi fi săturat.

Amintire de iubire

Acum doar anii lumină, ne despart iubire
şi mi-e greu să cred că totul îi pierdut,
că eu am murit încet… încet,
şi tu de mine n-ai întrebat,
deşi aveai o presimţire că sa întâmplat ceva,
aşa că nu pot găsi puterea să te iert.

Tu ai minţit, eu am minţit,
dar ne-am minţit subtil,
am fost acel apus şi acel răsărit
şi tot ce am ştiut a fost să ne iubim
dar amorul nostru crud,
de noi şi-a bătut joc.

Cum ziceai şi tu iubire,
acum este prea târziu şi prea departe,
prin aceste veacuri oarbe,
nu răsare decât încrederea pierdută
în noaptea deşartă, am renunţat de tot la tine
şi am lăsat totul în urmă.

Eu eram precum acel pix ce iubea o carte,
şi care o scria cu dragostea sa,
scrisori de dragoste, versuri de amor,
una ce conţinea chiar şi un omor;
dar mi se sfârşea scurta mea viaţă,
căci pasta mi scurgea la fiecare prefaţă.

Ce trist mi se pare acum,
precum un prostuţ, marcat pe viaţă,
dar eu plec, pentru că viaţă mi se scurge necontenit,
şi-o linişte apăsătoare se lăsară între noi,
ca o ultimă remarcă, pixul căzu jos,
şi o dramă fusese consumată din nou.

Nu te simt de mult, iubire,
eu nu mai simt nimic, sunt mort
nu mai sunt acea vină din tine…
pe cavou să-mi scrii, cu litere mari
şi de vânt un singur cuvânt: adio
pe care să-l iau cu mine, în recele mormânt.

Nu te simt de mult, iubire,
totul pare că a fost acum foarte mult timp,
dar acum mie foarte greu şi bine,
şi-n faţă nu mai văd, decât o amintire,
foarte slabă şi eficace;
e aminterea ta, iubito.

Amintiri şi ’’regrete’’

Îmi pare rău…
că nu ţi-am putut spune,
cine era acea persoană,
despre care am vorbit,
din toată a mea dragoste…
chiar şi atunci, când pe banca
de pe Unirii… tu îngheţai de frig.

Îmi pare rau…
căci atunci când ieşeam în oraş,
doar la ea eu mă gândeam;
la fiecare pas, fieşce mişcare,
zâmbet sau încruntare
vorbă sau gest,
dar de ce-ţi mai spun toate astea?

Îmi pare rău…
că am fost atât de bleg,
şi-am lăsat şi ultima şansă
a unei iubiri, să treacă
a sufletu-mi punte
şi-am lăsat-o să se înece
în mişcarea unui nou ’tu’,
şi tot ce-am făcut,
fuserăşi fără de folos.

Îmi pare rău…
că m-am îndrăgostit,
la prima vedere;
dar nu-mi pare rău
că te-am cunoscut pe tine,
zână a iubirii efemere,
ce somnu-mi ai ferecat
pe veci, înlocuindul
cu a ta imagine purpurie,
în acel vagon de tren
care ca compartiment se pare
că era numai inima mea goală…
ca mai târziu să aflu
că a ta era plină.
Dar nu era nici o problemă
deoarece speram ca timpul
să le repare pe toate.

Îmi pare rău…
că timpul a trecut,
şi că totul s-a schimbat,
că toate ce au fost, au trecut,
dar tot nu te-am întrebat
tu! pe mine m-ai ’uitat’?
că de mult timp stau singur
şi stau… şi mă întreb acelaşi lucru.

Îmi pare rău…
că nu-ţi puteam spune
cine era acea persoană,
despre care am vorbit,
din toată a mea dragoste
de frică să nu te pierd…
dar tot ţi-am spus
că erai doar ’tu’.

Amintirile unui ”Liceu”…

Am izbucnit încă odată,
deşi timpul nostru sa scurs
dar pentru ultima dată,
vreau să-mi amintesc acel drum parcurs…

Ne-a învăţat multe,
ma făcut să-mi pară rău că plec
şi că fiecare dintre noi este aparte,
şi încă odată, să mai să mai petrec.

Îmi pare rău că plec,
că nu am să mai fiu copil…
şi totul devine atât de sec,
că nu pot să mai fac prostii.

Mai stăm? Plecăm? Unde ne ducem?
eu spun să aruncăm poze in fum…
să rămânem străvezii, nişte năluci
păstrând doar patru ani aşa…ca scrum.

Aş mai vrea să stau
dar timpul nu mă lasă,
anii ce mai ”miroseau”,
mă-mpingeau, nu mă lasă.

E vremea pentru rămas bun
căci-n toamnă, nu ne mai vedem,
iar prieteniile se dizolvă precum un fum,
după ultima seară când petrecem.

Ultimile vorbe spuse,
la acest final, de anost drum,
sunt foarte binecunoscute:
Îţi urez… un rămas bun!

Şi-a murit odată cu realitatea
unei povesti prea triste
a unui înger pierdut în lumea
celor, care nu mai vor să existe… .

Şoapte

Nimic din tine nu se vede,
în priviri cu şoapte sau simpli irişi
eu nu articulez imagini,

îmi place să simt priviri
în care-mi nervii devin grei.

Nu pot să aud nimic din tine,
mă asurzesc sunetele
flămânde după textura plastica,
dar cum nu am urechi flexibile,
rămân fără zgomot
şi pot doar să-ţi simt cuvintele.

Eu nu deviam din sânge pur uman,
ci din esenţa sufletului cucerit,
în cercul eternei nopţi,
sau vreunui haos ne-nchipuit
de vreo dorinţă de neclintit.

Din energiile captivante,
cuprindeam nimicul şi inventăm sfârşitul,
un dor profund îmi orbea setea,
de vreo voiţă prielnică… .

Covor cosmic fără de sfârşit
în care zdremţele morţilor sunt vuiet
recoltându-şi rodul fără nici un regret,
precum un ecou nimicitor cu chem de superzeu.

Privind în urma ta,
nu reuşesc să văd altceva,
decât amintirile, frumoase ce au fost,
între noi odată şi câteva şoapte,
ce nu mă lasă-n pace,
nicidecum… nicidecand… niciunde… .

Copil bătrân

Copil închis în trup de adult,
copil pierdut… şi surd… şi mut,
copile cu ochi rătăcitori,
te-ai trezit acum din flori.

Şi mi-a aduc aminte,
deasupra acelor morminte,
că tu copile te-ai trezit prea brusc din vis,
în această parte de paradis.

Şi încă privesc acel copil cum piere,
în marea junglă, cum se pierde
şi cum totul vine, pe acelaşi drum,
dar acum nu mai sunt copil, acu-s adult.

Unde-mi eşti copilărie mea?
cine te a adus aşa departe?
hai înapoi şi îmi dezleagă acea clipă
care este nodul, dintre magie şi vrajă!

Dar acel copil bătrân încă se întreabă,
de ce a fost aşa de ciudată, a sa viaţă;
hai înapoi în copilărie,
să mai vedem o dată acea lună şi acele stele.

Să ne îndreptăm spre cer,
asta e tot ce-ţi cer,
să fugim copil bătrân,
să fugim de pe acest pământ.

Pacostârk al tău nume era,
copil pierdut în acest rău cumplit;
iar tu nu mai eşti un copil,
acel monstru al adorării…

Cugetare

Adesea, mergând pe cărări,
mergând şi prin uitări,
îmi aduc aminte,
până şi zilele cele sfinte.

Doar zilele urâte din mai,
par ca o umbră, din iad în rai,
şi urletele le aud adesea,
acelea care cutremurau şi noaptea.

Prin ploaie trec plângând,
de multe ori chiar şi urlând,
am ajuns să-i duc doru
până şi cerului albastru.

Ceaţa devine tot mai densă,
de parcă lumina-i stinsă,
şi gustul tot mai amar,
de parcă ar fi lipsiţi de zahăr.

Dar oare nu sunt?
că-s la fel ca acest pământ;
doar ei ne mai lipseau
de parcă astea nu ne ajungeau.

Între norii plini de apă,
lumina se destramă,
şi cu nori de fum,
neliniştea în suflet, eu adun.

Norii luminaţi de lună,
ca un petec mut de cer
superb ei îmi destramă
toate visele în care sper.

Doar stând şi meditând
voi alunga din minte orice gând,
şi-n suflet, singur, am să-i înfrâng
ca pe un nimic, cu dorul meu nătâng.

Şi norii vor dispărea acum,
ca şi ’umbra’ unui parfum
şi tot ce trebuie făcut
este să crezi şi să fii tăcut.

Departe de ţară

Dacă a jalelor dor, te aprind…
să te apleci cu faţa spre pământ
şi să-ţi plângi durerea cea mare… suspinând,
departe de a ta ţară şi al ei sfânt pământ.

Ca noi să fim fericiţi,
să trăim în linişte şi-n pace,
să mai râdem, să mai bem un pic,
să ne mai distrăm… în tot ce-am face.

Dar bate vântul, bate dinspre ţară,
suflând a tale răni, cu sare şi pelin,
… bate vântul, de sufletu-ţi închide afară,
iar tu tot singură rămâi.

Şi când tu plângi,
nimenea nu te aude,
chiar şi atunci când tu cazi în brânci,
nimenea nu te vede…

Pentru noi, tu mamă…
ai plecat departe de-a ta ţară,
departe… în diaspora italiană,
unde eşti cuprinsă de acel dor… şi o ură.

Ştergeţi lacrimile amare şi vino în a ta ţară!
vino la ai tăi copii… vino la a ta casă,
pune capăt urei, care inima-ţi fură,
şi vino… să stai din nou la a ta masă.

Dilema iubirii

Ai reuşit sufletul să-mi deschizi
precum pe o carte,
buzele să-mi le atingi
atunci când foile îmi răsfoiai,
să-mi vezi acel surâs
pe care alta mi la ferecat
când am aflat că din milă
a ieşit cu mine…
dar când totul credeam
că finish a luat
m-am înşelat…
şi acum nu ştiu ce să mai fac,
că-ci şi pe tine te-am pierdut.

Dar de ce?… de ce?
Of, of, of…
că m-am săturat de toate
când am aflat
că prietenia ta, a fost de amic;
căci altceva pentru tine n-am fost
… sau poate fuseşi şi am greşit eu;
păi nu ştiu. Dar sufletu-mi fuseseşi distruns
din nou… din nou…

Îmi pare rău că nu voi şti
al tău motiv;
dar nu mai contează,
că acel loc în a mele file
tu ţi le-ai rezervat,
pentru că ai reuşit să mă schimbi;
ai reuşit să-mi arăţi acel alt ’eu’;
dar până la urmă tot eu sufăr.

Rânduri întregi fusese citite,
dar nu uita al lor consens,
şi să ştii că locul tău
a e rezervat în a mea inimă.

Chiar şi-n nopţile albe
din a mea viaţă
eu tot te văd în faţa mea;
iar inima nu mai ştie ce mai vrea,
dar nu nu voi uita clipile
în care eu te-am avut alături,
te-am îmbrăţişat
şi pe nimeni… niciodată…
nu voi mai putea să iubesc aşa.

Dar stau liniştit,
chiar de sufăr… şi sufăr…
va fi doar al meu rând,
să zic, ce va urma,
că nu ştiu, dacă voi găsi altă iubită,
şi poveştile din cartea sufletului
să le dau un alt curs… .

Şi încă sper că într-o zi
îţi vei da seama
cât de mult te-am iubit;
precum soarele tu erai
în a mea viaţă,
dar timpul nu ţine cu mine
şi nici cu tine… .

Iubirea mea a fost,
precum o luptă pierdută,
în a timpului război.

Mie dor de tine…
şi mai vreau
să te mai ţin o dată
în ale mele braţe,
şi să te întreb cu ce-am greşit.

La cât ne-am despărţitit ?
că eu nu mai ştiu…
dar a mea carte
încă se îngroaşă
cu fiecare zi ce trece;
dar tu? vei mai face parte din ea?

Doar tu…

Mi-ai spus nu
şi vreau sa abuzez
de tine suflet firav,
sinistru şi macabru;
dar deja am facuto
şi mă gândeam un timp,
că un surâs perfid
mi-ar putea schimba
parerea despre viaţa.
Dar tu ai murit…

Niciodată n-am crezut
că voi privi un alt “eu”
că vom fi Tu, Eu, Noi.
N-am crezut in buzele
crăpate de atâtea sărutări,
pe lângă lacrimile
ce tu le vărsai pentru mine.

Dar totul sa stins
cu un surâs
pe care-l voi uita;
doar cu trecerea timpului
ca şi lacrima curată,
de tip cristalin.

Drumul parcurs e greu
şi anost şi te-adoarme,
înca din prima cheie de plecare;
şi roţile devin greoaie
ca şi cum ar fi de plumb
sub stele, boltă si visători
versuri, atingeri şi note
copii, adulţi sau amatori
de ce nu am avut mai mult timp?

De ce? de ce?
aştept răspunsul tău
alături de o tigară,
drojdind între degetele
blocurilor de locuinţe.

Te-am aşteptat,
dar tu nu ai vrut sa apari
şi chistocul fumega, şi fumega
în a simpatiilor reprimate
şi ale barelor striate
de la geamurile blocurilor gri… .

Te-am aşteptat sa vii…
dar tu nu ai vrut să apari.
Şi în nestiinţa am rămas,
în nefiinţa împins şi tras
în nelinişte fuseşi alungat;
chistocul era pe gata, speranţa se stingea
şi eu aproape te uitam…
dar… uite în depărtare
se vede o luminiţa.

În sufletul meu mâhnit, mă intreb
ce o fi? o fi vreo stea?
Dar tu, te apropiai, şi deveneam cu a timpului trecere
tot mai confuz… . Oare de ce?
însa incep să simt, să trăiesc din nou;
mă supun sup bratul tău, şi spun
“ai apărut”, mi-ai răzuit pojghiţa de gheaţa
ce pe inimă mi-a prins strat.
ai reusit sa ma scoţi din acel cavou
ce era ca un gheizer nesecat,
care a încetat să-mi mai dea motive,
să mai trăiesc… . În profunzime am vrut doar…
să mă răzbun, cu blesteme si să compun
vise traumatizante, pentru că cu unghia diavolească
tu mai zgâriat, când ai murit şi apoi ai renăscut… .

Dar acum mă gândesc
“ce frumos îmi zâmbeşti azi”
acu` din nou pot să fac balet
printre traseurile de scrum
si-ţi surâd înapoi, misterios,
precum o nalucă în noapte.

Doar tu muză efemeră,
mă faci sa devin mic când apune soarele;
şi s-a făcut iar seară…
din nou frisoanele gemetelor întunericului
mă cuprind, în timp ce mă gândesc
la frumuseţile dimineţilor secate
de viaţa, de strălucire, de nuanţe de gri si negru,
că aş putea sa te pierd din nou.

Acum încep să mă agit,
încercând să scot răul din întuneric
şi bunul din frumos, sau aş putea
să mă învălui în tine.
Şi s-a făcut iar seara… şi tu imi zâmbeşti,
mă agit mai tare, deoarece acel surâs macabru,
îmi spune ’Adio, iubitul meu’.
încep să strig ’Nu pleca!’, în timp ce tu
te îndepartai încet, încet… .

Şi sa făcut ziuă, m-am trezit…
dar tu muza mea, unde eşti?
…mă şterg la ochi, mă uit in depărtare
şi te văd cu o ţigară in mână,
lângă un covor de scrum.
Zâmbesc… . Ce prost mai sunt, tot la mine te intorci,
liniştea devine impenetrabilă, calmul aerul te imbie
cu mirosul cafelei pe care o ţineai in mână.

Erai cu gândurile împrăştiate…
mă apropii, te simt, zâmbesc din nou;
alerg spre tine, te simt, şi-ţi spun
’te iubesc’, dar tu… nu mi-ai răspuns.
Încerc să te sărut, dar tu… mai transformat
în stană de piatră, ca şi Meddusa,
ai devenit un şarpe, precum Aphopis din Amon.

Acum, am suficient timp să mă gândesc,
’cu ce am greşit?’, ’ce am făcut?’…
doar răspunde-mi la întrebare;
să ştiu şi eu…
’ce să fac?’, când ne vom mai intâlni.

Te-ai transformat în Anticrist,
dar eu tot te iubeam.
Aştept răspunsul tău, îl aştept pe mail;
chiar şi o eternitate de-a trece
eu tot te voi aştepta… ’Dar ce se intâmplă?’,
linistea dispare, apare un zgomot, ce-mi perturba gândirea.
Încerc să mă îndrept spre el, dar nu pot;
se face şi lumina, din nou aceiaşi întrebare
’ce se intamplă?’, încerc din nou
să mă îndrept spre zgomot, şi reuşesc…
ajung acolo şi ce sa văd? din nou,
aceiaşi poveste… şi din nou…
Încerci să-mi trimiţi un mesaj, precum că
tu doreşti să fii din nou parte din viaţa mea;
vino perla mea, vino,

Doar tu…Doar tu… Doar tu… .

Doar un idiot

Mă simt ca şi cum …
nu-aş fi acolo… .
Deoarece tu mă ignori, mă ocoleşti;
mă simt ca un idiot, căzut din nou,
căzut din nou la greu, de parcă…
aş fi sărit din avion fără o paraşută.

Aşa că am decis să scriu o poezie,
în care, să denunţ dragostea mea;
sperând că vei înţelege, cuvintele
ce vor zbura incorigibil,
spre sufletul tău încătuşat
de o altă dragoste.

Pentru tine voi fi precum Dante întro tragedie greacă,
fiindcă doar tu mă faci să simt
chiar şi acel fantastic pe care-l ascunzi;
un artist cunoaşte pe altul şi-mi dau seama
că tu crezi despre mine altceva…
că n-aş fi decât un poet idiot.

Acum sunt prea orb pentru a vedea,
ochii tăi, faţa ta şi dragostea imposibilă.
sunt un idiot…
cum am putut şă permit, una ca asta?
inima mea îcepe să plângă după dragostea ta.
Am nevoie de tine…şi strig
’de ce am căzut din nou în capcană?’
sunt un idiot… de aia.

Pierdut pe moment, am rătăcit
prin aceasta lume meschină,
în căutarea unui nou ’Tu’…
ca să descopăr că tu erai unică.
Sunt un idiot… din nou, din nou.
Încă resping realitate, sperând că te vei întoarce,
şi-mi vei da o nouă şansă…

Dacă dragostea ar fi un cuvânt, totul ar fi foarte simplu,
pentru că-l puteai manipula, dar dragostea…
este ceva mult mai complicat.
Cum pot să mă gândesc la tine că-mi vei acorda o nouă şansă,
dacă tu nu ai simţit nimic…

Raspunul este simplu : pe cât sunt de romantic,
pe atât sunt şi de idiot.
Zâmbesc larg, apoi închid un ochi,
apoi pe celălalt, îmi strâng buzele
şi strig ’Adio…’.

Epistola 2

Chiar dacă tu mai respins
atunci când de tine, nu am abuzat
şi când finuţ trecură timpul
ca un surâs al pierzaniei;
eu… a mea părere, despre tine
nu mi-am schimbat-o.

Chiar şi atunci când m-ai respins
n-am nădăjduit că te voi vedea din nou…
chiar şi atunci când mi-ai spus
că ’eu’ şi ’tu’ nu va însemna niciodată ’noi’;
dar şi acum mai cred în sărutul tău
de pe obrazul meu,
crăpat de lacrimile… ce pentru tine le-am vărsat.

Nici cea mai perfectă lacrimă,
surâsul de pe a ta faţă,
nu-l va şterge niciodată,
n-am încetat a mă îmbăta cu vise,
iar drumul cât a fi de lung,
eu nu voi obosi spre tine alergând
şi nu voi mai fi încălţat
cu acei papuci de oţel.

Dar ceea ce mă oboseşte
este doar geamătul timpului
auzit sub bolta cu stele
şi visători la acel predominat ’noi’;
am uitat a mai fi un copil
şi-am devenit adult, din nou…

Încă te aştept cu acel răspuns
în faţa blocului meu,
dar nu cred că vei mai apărea
şi al despărţirii pas îi greu,
mai ales atunci când tu mi-ai dat o şansă,
iar eu mi-am bătut joc de ea…
aş fi vrut să te cunosc mai bine,
dar tu erai atentă doar la timpul fugar.

Dacă credeai că nu merit altă şansă,
atunci voi considera că ’’c’est la vie’’,
dar încă aştept acel răspuns
indiferent pe cât de dureros va fi…
dacă nu va fi lângă un trandafir
să-mi amintească de iubire,
atunci sper să fie lângă o lumânare,
adusă la al meu mormânt
urmată de dramatica incantaţie: Adio!
doar aşa nu vei ucide şi ultima speranţă
ce-mi sugrumă ale mele gânduri…
deci ce alegi? ce va fi?

Excursie în univers

Afară plouă cu stropi mari şi moi,
şi eu mă gândesc la ce am scris ieri,
o fi fost ceva despre noi,
sau doar despre doi tineri.

Mă gândesc mai bine,
şi-n adâncul sufletului meu,
mă uit şi văd mai bine
şi văd doar un curcubeu.

Apar şi elemente,
aranjate tot mai frumos,
de parcă ar fi ingrediente
şi eu devin mai curios.

Un pix nu am,
aşa că folosesc unde
nici hârtie nu am,
aşa ca pielea nu mi-o voi ascunde.

Iar tot ce aş vrea,
e să de alerg printre stele,
să fiu mai rapid ca mintea
şi mai cald decât soarele.

Pe comete să încalec,
să vizitez noi planete,
totul să fie ca un farmec,
să pot vedea numai ’înainte’.

Mai am nişte gânduri,
pe care vreau să le scriu,
dar mă simt ca-ntre nişte scânduri
şi mă uit împrejur şi nu mai stiu.

O ură deplină, închisă în mine,
îmi perturbă gândirea
aşa că o iau şi o pun pe şine
ca al vieţii tren să încalece peste ea.

Doar ochii visători îmi ascund durerea,
şi-o furie oarbă pe o faţă senină
prin care încerc să-mi ascund privirea,
a unei speranţe nu tocmai fină.

Şi mă mai gândesc că singura utilitate,
va fi ceea de a picta pe pereţii universului,
să pictez în culori enervante
şi să distrung culoarea curcubeului.

Aş mai vrea să-l pictez,
cu sânge de curvă
şi mai tare să-l angrenez,
ca pe o maşină într-o curbă.

Într-un timp etern de plictiseală
tot universul este ca o bere fără alcool,
ce nu mai poate sătura ura deplină,
şi încearcă să-mi dea ocol.

Eu nu vreau să-l văd,
eu vreau să-l orbesc cu multe
şi să-l slobăd,
pe acest univers plin de sete.

Fuseşi de mii de ori,
în ceea ce eu am scris,
dar totul devine ca şi cântecul unei privighetori,
poate o mare, poate un abis… .

Pentru domnul univers,
incă o întrebare: ce-o fi o stea?
O fi ca un pahar de vin, lângă al meu vers,
sau doar toate acestea îmi sunt aevea.

Dar afară stropi mari şi moi se sting,
şi-ncă mă gândesc la ce-am scris ieri,
doar că n-a fost despre acel ’fealing’
ci este vorba despre univers… .

Noapte de iarna

Pe undeva prin taina nopţilor de iarna
pe-acolo mintea-mi zboară,
cu nea, cu fulgi şi cu gheaţă
sătul de priveliştile boeme
prefer a neoanelor ceaţă
şi un aşternut alb şi rece
iar suflul meu,
să-ngheţe şi să moară.

Necontenit sub cerul alb de nea sa stau
pe undeva, oriunde,
să ningă cu zăpadă din nori;
să curgă, să ningă,
să plouă cu fulgi şi fiorii
tot albul curat să mi-l stingă…
căci rece-i timpul şi pe toţi
curând ne va patrunde.

Şi-aşa să plec pe străzi pustii si negre
fără nici un felinar,
când toate-n inimi par a fi
focuri şi bucaţi de jar.

Mi-e inima îmi e jos pe podele
şi-o suflă curentul pe sub uşă,
cu colbul de sub pat să vegheze
că-n ea nu am foc ci cenuşă.

Să curgă cu înverşunare
şi să ningă mai cu vlagă
să spargă troianele ziduri
şi cerul un pic se apleacă
să-mi bată în geam şi prin riduri.

Să curgă cu înverşunare
albeaţa uitării ce vine,
pe care să o înghit cu milă şi cu sare,
să uit de ea… să uit de mine.

Moartea unui înger

Într-o seară pe la apus,
când zăpada strălucea,
sub a felinarelor flacără,
lângă brăduţul de Crăciun
şi şemineul ce ardea necontenit,
eu mă gândeam doar la seara de Ajun,
pe când tu… nu puteam şti la ce te gândeai,
pentru că tu nu-mi erai aprope… .

Aşa că am zâmbit perfid,
sau doar râdeam cu lacrimi;
nu mai ştiu exact,
dar ce contează? pe când
eu nu-mi doream decât să fim alături
şi o voce brutal mai lovea în mine,
o voce din paharul cu vin,
şi în loc să cânt colinde
eu doar plângeam lângă braduţ.

Afară se aude un vuiet,
aşa că toţi sau oprit pentru un moment,
dar eu n-am putut să mă opresc,
şi lângă mine lac sa făcut,
lac din lacrimi de iubire,
iar deasupra parcă nori eu aveam,
care în suflet apăsau… .

Şi podul cădea peste mine,
privesc spre cerul înstelat,
şi îmi cresc aripi noi,
mă înalt spre cer, venele
au îngheţat, precum o stâncă;
mă înalţ mai tare,
zburând peste nori,
lacuri şi văi, până la soare,
sperând pe tine să te văd,
căci tu erai precum un soare în zăpadă,
dar nu te văd.

Mă-ntorc şi te caut mai adânc în întuneric,
mi se revarsă sângele,
pupilele mi s-au contractat,
şi cad la pământ de oboseală,
dar nu încetez a te căuta,
aşa ca că vâslind în surmenajul sfânt,
prin zăpada albă,
mă trântesc de o uşă,
la care aud un sadic cânt.

Am ajuns să arăt precum un înger,
îmbătat cu iubire,
în noaptea asta efemeră,
iar tu ai ieşit pe acea uşă,
dar nu mai recunoscut,
sau doar vroiai să te faci că nu mă cunoşti
şi din nou în stradă am fost alungat,
devin tot mai trist,
suspin şi-mi dau duhul
care se urcă în ceruri.
şi încă un înger a murit… .

Dar tu, nu ai dorit, cu mine să rămâi,
în a stelelor cameră primordială,
peste frageda zăpadă,
aşternută peste pământul sacru,
şi din nou vor cânta viorile
că a mai murit un înger;
dar despre tine toată lumea va şti,
că un înger tu nu ai milostivit,
devenind martirul unei înlăcrimate inimi.

Din stropi de sânge, doar sânge va curge,
din inima de gheţar,
visul lăuntric te-mpunge…
şi când te vor arunca spre cer,
s-ajungi mai repede în Rai,
tu n-ai să poţi
căci nu ai iubit cândva o inimă de înger.

Lacul…

La înmormântarea noastra,
sub salcia ce ne plangea,
lângă lacul fără fund,
cu priviri grele,
atârnând ca un paloş,
la un ottoman în teacă
şi cu un răget apăsător,
ce mă împiedica
a mă-ndepărta, de acest pământ
se auzea un plans… .

Plângea şi lacul,
plangeau şi lebedele,
nuferii, cerul se întristară
pentru că au mai murit doi copii… .

Rafale de gloanţe şi sunet în decor,
totul devenea precum o junglă foarte agitată;
dar cu ce folos?
să fi fost un ultim omagiu? sau doar bucurie… .

Se văd plete roşii cu blond şi şaten,
tricouri, paltoane şi aici-colo câte un joben;
se aud şi opinii printre aceste culori
cu negaţii şi contrarii ce crează furori
şi dialoguri deschise, însă pornite greu
şi zâmbete multe, ca după ploi.

Dar natura este singura care ne regretă,
plângea şi lacul,
plangeau şi lebedele,
nuferii şi cerul se întristară
pentru că au mai murit doi copii… .

Acest infern se terminară,
toţi plecară, mai puţin lacul,
salcia şi cerul.

De toate înainte aş vrea acum să ştim
când trupuurile noastre vor fi din nou vii
şi toate iarăşi sfinte;
aş înota de-aş putea prin lacuri de pucioasă,
ca să mai trăiesc o dată aceiaşi iubire,
lângă acelaşi lac prea frumos şi prealiniştit
iar sufletul de crede, trupul îmi va trage in jos
şi spun:”Lacule nu fi supărat, că ne vom întoarce!”.

O întrebare şi o dorinţă…

Cine sunt eu?
oare sunt doar un suflet,
ce doarme într-un trup uman
sau poate doar o monofiinţă,
copil al universului absurd,
plin de OZN-uri, stele
şi comete… .

Până la urmă aceiaşi întrebare
cine sunt eu?
Gata cu întrebările,
deschid uşa şi plec,
plec în căutarea unui răspuns,
şi ies… las totul în urmă…
şi totuşi aceiaşi întrebare,
încă mă mai bântuie.

Mă apasă durerea,
îmi şterg buzele,
sufletu îmi vibrează,
şi încă e în gând…
mă pornesc
şi calc pe funzele putrezite şi ude,
de pe scări, încercând,
să găsesc acel răspuns.

Mai este puţin până când noaptea,
va ajunge şi stelele vor apărea,
precum nişte fulgi de nea,
în care al meu răspuns, se află,
trebuind să le cercetez,
rând pe rând, una câte una…
le privesc blând,
iar speranţele îmi mor,
din ce în ce mai des
scurgândumise, de pe corpul gingaş.

Mă uit mai bine,
dar fără nici un rezultat,
s-au scrurs orele şi adormeam,
şi între timp…
ca o umbră solitară,
al meu răspuns a trecut pe lângă mine,
dar eu nu l-am văzut, nu l-am putut privi
de obosit ce mai eram
şi nici nu mă mai sinchisesc măcar
pentru că totul îi în zadar… .

Încă-mi distrungi fiecare dimineaţă
mă trezesc cu tine in gând…
te-am visat,
mă culc cu tine in gând…
şi nu vreau să te visez.

Dar sper că mă vei lăsa în pace…
căci nu prefer să sufăr
în tăcere şi singurate
nu vreau să-mi mai plâng durerea… .

Ai fost prea mult pentru mine… .

O stea, care iubea …

Dacă ar picura umbrele,
deasupra mea, ca şi spâncenele
umbra ta, frumoaso
ce-mi aduci aminte de Vermasso.

Dar tu tot nu înţelegi nimic,
şi-o lacrimă-mi curge subit
toate îţi spun câte ceva,
dar tu nu înţelegi, oricât ai vrea.

Chiar şi soarele îţi trimite şoapte,
dar tu zici că-s bufniţe în noapte,
iar rolul cel firesc, efemer şi util,
este preluat, de jocul tău copilăresc şi inutil.

M-am regăsit într-o noapte neagră şi rece,
când pământul pulsa la fiecare gest ceresc
şi-am oprit când eram în trecere
spunându-ţi fin şi catifelat că te iubesc.

Îmi plec capul spre pământ,
sperând să înţeleg şi eu cuvânt,
dar până şi natura se stinge, şi tresare
de cuvintele aspre, ce le aud în zare.

Iartă-mă că te iubesc… de printre nori
ca şi pe imaginea caldă, a unei sărbători
şi când va cânta luna, şi stelele vor dormi,
atunci eu te voi lua, înălţa şi coborî.

Şi toate-mi spuneau câte ceva,
dar totul mi se părea aevea…
da! acum am înţeles,
că e rezultatul a ceea ce ai ales.

Şi eu mi-am făcut visuri deşarte,
în lumina unei sărbători uitate,
dar o să rămân printre stele, printre nori,
pentru că tu ai dorit, să mă omori… .

Ochii durerii

Noaptea se revarsă-n zi,
dar tu! de cum eşti trează, la ora asta?
când timpul este atât de târziu,
iar oraşul îi foarte pustiu…
sau mai bine nu aş ştii
cum ca albul pe negru,
tu stai rezemată,
ştergânduţi lacrimile,
care ţi-au udat
până şi buzele crăpate,
care nu mai scot nici un sunet,
şi care ţi-au întins ridurile,
faţa transformânduse într-o hartă,
a durerii şi suspinului…

Închid ochii,
răsuflu greu
şi o iau la fugă.
…ochii mei nu mai pot
să mai suporte una ca asta
şi cu-o lacrimă în ei
îţi spun: ’adio’, şi sper că totul
a fost doar un coşmar urât.

Iartămă… .

Oraşul

Iubesc al meu oraş
care şi pe mine ma făcut părtaş,
la dimineţile însorite,
ce cu tăcereai, şlefuieşte
toate vorbele deşarte;
şi la serile aburite,
le dă un strop de magie,
sub luna cea roşie
cu o inimă purpurie,
ca să moară toată acea melancolie.

Deseori am străbătut,
ale viselor străzi, băut,
trecut-am des pe podurile,
care duceau spre aleile,
viselor tomnatice,
care păreau tot mai romantice
când în ceaţa dimineţii,
se trezeau petrecăreţii
sub liniştea şi pacea
ce-n fiecare dimineaţă renăştea.

Din spate-mi bat raze vii,
care te aşteaptă ca să mai vii,
să mai treci pe sub porumbeii, din zbor,
care nu se grăbesc în calea lor;
tot ce-aş vrea eu, este ca să întorc timpul,
să mai văd o dată totul,
să mă urc din nou pe ale tale acoperişuri,
să visez din nou acele frunzişuri,
care nu dorm niciodată,
şi-mi amintesc, de tine ca de-o fată.

Poveste fără sfârşit

Încă-mi este dor
după poveştile lu’ bunicu,
poveştile despre un cocor
şi-o barză; atunci când sfârâia ibricu.

Sau povestea a două roate,
că nu mai ştiu ce s-a întâmplat,
pentru că pe toate,
eu… le-am uitat.

Dar mi-aduc aminte,
de cartea cu poveşti,
în care erau povestite
tot ce se putea ştii.

Am deschis cartea cu poveşti
şi-am început să scriu şi eu în ea,
despre o nouă poveste tristă, să ştii…
deşi tu de mult ştiai, că erai iubirea mea.

Dar povestea noastră, era scrisă
şi pe o ceaşcă de cafea, oferită
de a ta privire, ce tot timpul era îndreptată spre uşă;
eu nu te-am considerat prietenă, ci iubită… .

Sigur exista cineva, care nu mă vrea
în preajma ta, nici măcar în amintiri,
care nu vrea, ca această iubire să se bea
sau să se consume printre framuri.

Din sufletul meu, tot ce-ţi pot oferi
este doar o inimă pisată
de atâtea poveşti de iubire,
care s-au mai consumat, încă o dată.

Şi să ştii că eu nu aş putea să uit
clipele, ce împreună le-am petrecut,
parcă şi tu ai făcut ca totul, să pară un sughiţ
pe care-l voi memora neapărat.

Te-am păstrat doar pentru mine,
oare am cerut prea mult?
atunci când totul părea că merge atât de bine
şi să mai ştii că nu voi putea ca eu să te uit.

Timpul trecu necontenit,
iar eu stam să mă mai gândesc,
de parcă am înlemnit
sau totul a fost prea firesc?

Îmi vine o idee şi pe foaie dau să o pun,
iar pixul nu mai scrie, caut altul
şi pe foaie ideea dau să mi-o expun,
dar acum sau terminat foile.

Găsesc o altă foaie şi încep să scriu
dar nu mai pot, iubirea mea,
aşa că m-am decis să sar din acest sicriu
şi să vin, să te caut, să ştiu, ce nu mergea?

Şi când te găsesc, tu-mi sari în braţe
şi-mi spui un sincer te iubesc.
oare totul să fi fost doar fiţe?
dar să cercetez, eu… nu mai îndrăznesc.

De aceea te întreb un lucru
la care aştept un răspuns sincer,
că altfel tot ce-ntre noi a fost sacru,
va deveni, doar un alt colţ de infern.

Tu mai iubit pe mine?
căci eu mi-aş fi dat şi viaţa pentru tine,
dar tu? … răspunsul va veni de la sine;
să ştiu că totul va fi bine… .

Mă doare sufletul, când ştiu că timpul a trecut
şi mai ocolit, ca şi cum aş fi avut vreo molimă,
dar totul atât de iute s-a petrecut,
că nu-aş mai vrea, să mai trag încă odată aceiaşi spaimă.

Ce-ţi mai pot oferi, acum sunt doar flori de gheaţă
din ’ţara de sus a Moldovei’
deşi totul pare o poveste tristă,
gândită, şi pusă pe foaie din mânie… .

Să ştiţi, că chiar nu este,
ci este o altă poveste a doi copii
şi tot ce se mai poate a fi scris; fireşte
este despre ce au fost, şi vor mai fi.

Momentan mai pot să scriu,
că povestea s-a terminat…
dar acţiunea va continua şi nu voi mai putea să scriu
cum totul se va termina.

Sfârşit… .

Prima dragoste

Trecutau anii…
cu ce folos?
iar acea zi de toamnă,
deveniră zi de vară,
cu păsări,
pe la fereastră,
cântând câte o strofă,
dintro poezie,
de a lui Eminescu?
poate şi de a lui Barbu
… cine ştie?

Acea zi cumplită,
deveniră însorită,
afară era cald,
şi frumos, ca din poveşti,
dar ce lipsea?
o crăiasă? sau doar Tu…
inima-mi tropăia,
de atâta bucurie,
atunci când eu te-am fost văzut.

Imediat eu te-am plăcut,
făcândumă să uit de toate,
de şcoală şi de teme,
gândindumă doar la al tău chip angelic
cu ochi albaştri,
ca de înger.

Ce-o fi şcoala?
sau temele,
atunci când a mea inimă
îţi aparţine… .

Nu ştiu ce se întâmplă,
deoarece tu… faci ce faci,
de mă atragi,
şi acum frică mi-e
să nu te rănesc
pentru că eu te iubesc.

Prostia a doi ”copii”

Strigă-mă, iubirea mea, şi întreabă-mă
şi ce, şi cum,
şi aruncă-ţi râsul peste umerii mei goi
şi înfierbântaţi de atâta ploaie abstractă.

Picaţele pe ochii noştri de atâta iubire
dansul păunului interpretat de tine, ha!
te am prins, mă cucereşti cu diferite intenţii
de a ma întinde pe un pat de frunze
şi a îmi descoperi sursa placerii noastre.

Închide-ţi ochii si lasă-te sărutată pe nas
cu o gură care ştie să zică doar ’te iubesc’
şi alte asemenea sentimente.
E toamna, nu? deci înainte cu zilele negre
şi nopţile albe, şi după amieze umede,
şi aşternuturi calde, la fel ca rasuflarea ta.

Cât o mai fi oare până la stadiul avansat?
şi râd, şi râzi, şi râdem în prostia noastră,
de cât de naivă poţi deveni de la un simplu sărut;
emani căldură de mai, în patul meu de noiembrie
şi-ţi sărut umărul înfrigurat cu intenţii boeme,
de a te transforma într-o muză ce pluteşte
undeva deasupra celor doi copii
care azi invaţă conjugarea verbului ’te iubesc’.

Şi cad frunze, şi oftezi îngândurat, şi râd,
ah, cât râd de naivitatea ta, şi mă fugăreşti
prin cotloanele unei minti usor naivă
bolnavă de tine, prostuţo, bolnavă de dorinţa,
de nerăbdarea de a te vedea
cu gândurile pătimaşe, zburdând prin patul meu;
nu, nu-i scrisoare de iubire, nu ştiu să fi fost
sau să fie…
e doar o constatare a stadiului avansat de a fi ’iubită’.

Război

Înconjurat de oameni,
parcă de manechine!
dar uite că parfumul atitudinii
ne îmbată laturile umane.

Şi uite cum podeaua moare
miroase-a foc şi fumul ne înneacă…
şi crapă sub tocurile din picioare
fără a mă omorî de frică.

Doar al meu zâmbet moare
ca sub un cuţit, plin de venin
şi mai există şi onoare,
a sufletului meu în plin declin.

Nu voi mai cunoaşte apogeul divin
ale poeziei analfabete
susţinute pe deplin,
doar de ale voastre viziuni discrete.

Acele vise neînsângerate
ce sublim mă amăgeşte,
până şi-n oglinzile deformate
fără a mai ştii cum se sfârşeşte.

Nu vor dispărea prea degrabă
în a imaginarului exil,
ca şi cântecele lu’ Abba
din a omenirii profil.

Încep să aud sunete surde,
care nu încetează să zburde,
chiar dacă ideeile par absurde
nu sunt altceva decât unde.

Mă mai şi închin celui ce nu-l ştiu
parcă susţinut de viziunile morale
de parcă aş mai şi a lui fiu
dar nu sunt decât decât al morţii spirituale.

Iar simbolurile concrete
devin tot mai lizibile
şi tot ce numeam idei contrafăcute
nu mai sunt minciunele.

Dar de vei da să le desluşeşti
în cerc te vei învârti şi nu vei reuşi
să le citeşti, sensul să le desluşeşti
nu vei reuşi decât inima să-ţi sfâşii.

Uite şi fericirea cum se simte,
ca şi-un praf ce se ridică
prin a lacrimilor val mute
şi de-a fetelor ce sufletu-mi înneacă.

În tiparul gloriei umane
câtă minciună să mai inghit?
oare până când în urmă nu va rămâne
decât urma unui sughiţ… .

Tot ce mai aştept acum,
sunt zâmbete, critice sau aplause
şi manechinele să învie din acel fum
ca omenirea să înveţe şi să coase… .

Acea pânză de fericire
şi să spună adevărul
că minciuna nu vă mai stă în fire
şi părerile false, să se împrăştie ca fumul.

Voi organiza şi-un complot
deşi sunt privit cu nostalgie;
în care minciuna voi închide-o de tot
chiar de-ar fi să folosesc şi magie.

Dar nimenea nu mă va ajuta
pentru că voi sunteţi sclavi
ai minciunii… care va-nceta a exista
după ce-am să mor eu sau ai mei copii.

Ce va fi? asta nu ştiu
dar zâmbetul îmi moare
sub a voastre priviri de fiu
şi a nemuritorului soare.

Bolta cerului se înalţă
deşi îi privită cu nostalgie
iar lumea îi plină de speranţă
pentru ca astăzi să creăm o elegie… .

Deşi cerul e albastru,
tot galben rămâi tu soare
care străluceşti în sângele-mi roşu
iar moartea răsuna a întristare.

Cu mâna mă îndrept avid
spre acea luptă! spre moarte!
ca vouă sufletul să vă deschid
cu gloria infinitelor armate… .

Armate ale destinului
pline de mândrii soldăţei
protectoare ale sufletului
ca şi o curte de căţei.

Să lupte întru viaţă şi moarte;
să auzi al oamenilor glas cum cântă
’’fii mândru şi vesel! fii mândru soldate’’
cu sufletul într-o mână şi adevărul în ailaltă.

Cum cântă trădătorii pe câmpuri
sau în a munţilor inimă,
cum se schimbau vieţi pe dealuri
şi copii cu-o minciună-n palmă.

Nu urăsc acest război,
cu minciuna sau cu ura
şi nu-ncetez, a vă condamna pe voi,
când nenorocirile noaptea şuieră.

Victime vor ieşi cu miile
cu o soartă zbuciumată
despre care în istorie nu vor mai fi file,
şi nici pe pânză cusute cu aţă.

Luna e departe… şi aş vrea să evadez…
şi aş vrea să plec spre una, dintre miile de stele
şi dacă n-ar fi, atunci am s-o creez,
ca să evit toate nenorocirile.

Sub norii ca de sânge
se zbat mii şi mii de oameni
de care n-am învăţat a fuge
deşi trecutau anii.

Dacă aş avea maşina timpului
tot m-aş întoarce în trecut,
şi-aş purta acelaşi război oricui
ar dori săfie de nentrecut.

Regret

De ce ai plecat
când eu am venit,
când totul părea ’abreviat’
ca eu din nou să am de suferit?

Speranţa

A trecut foarte mult timp,de când aştept,
un telefon de la tine; şi să sune, să mă încânte,
a mai trecut un timp, şi devin mai înţelept,
şi visele devin tot mai deşarte.

M-am trezit…strabăt cărările albe ale apusului,
mi-au crescut aripi ce mă poarta spre cer,
privesc norii cum se scufundă în abisul ochiului…
curg lacrimi,pe chipul meu palid şi sincer.

De ce să stau atâtea zile într-o moarte eternă,
aşteptând să-mi orbească inima, cu spinul sufletului,
prin cararea infinită, ce cu mireasmă de cavernă,
fuseseră încătuşată ca să cad de pe fragilul drum al raiului…

Drumul e aşa de stramb, încovoiat ca o spirală,
iar eu merg cu săgeata infiptă în arcul coastelor…,
ascultând acelaşi sunet de amorţeală,
şi urmărind paşii sacrificaţi de apa cu clor.

În fine… îmi spun, că pietre se găsesc şi-n alt râu,
şi cuvinte se găsesc şi în alt dictionar,
altul decât cel în care cuvantul dragoste
te are ilustrat pe tine.

Dar eu sunt muritor, ce-ţi pasă ţie… .

Trădare

Nu ştiu azi noapte ce s-a întâmplat,
visam că fugeam de tine şi dădeam de ea,
că fugeam de noi şi dădeam de voi.

Din nou păşesc spre ea,
luândumi inima în dinţi,
mai fac un pas spre întuneric
nevăzând pe unde păşesc.

Am făcut pasul ş-am ghicit,
că nu mai merge; şi m-am oprit
ca să mă condamni, să ştiu ce simţi,
ş-am renunţat să te mai mint.

Şi-mi spuneam: că destul timp am suferit,
acum te văd cu alţi ochi, diferit;
m-am săturat să tot suspin,
după chipul tău şi mâna ta,
după tine iubirea mea.

Mă pierdeam prin şoaptele nopţii,
ascunzândumă de tine,
şi fugind de acel Tu şi venind spre voi,
am fugit de mine,
şi ne-am trădat pe noi… .

Tu, mare oraş

Doar tu mare oraş,
mie mi-ai dat speranţă,
ca şi unui ostaş,
aflat la suferinţă.

Un lăstar firav înfloreşte,
în al meu suflet străbun,
care de mult îşi doreşte,
un nou loc mai bun.

Se interpune şi un zid,
ce are la bază suferinţa
unei dureri aflate in vid,
ca şi cum totul ar îngheţa.

Ca şi un vis totul devine
ca şi cum totul a-nceput aici,
dar ştii mai bine ce intervine,
totul ţi se va părea sălbatec.

În sfârşit pot să zbor,
alături de îngeri, să simt şi vântul,
ce-mi atinge trupul ca un cocor,
şi să-mi găsesc şi eu locul.

Tot ce-mi mai doresc,
este o mângâiere la fel de dulce,
să simt că iubesc, că întineresc
şi să fiu precum un duce.

Totul însă pare o fantezie,
şi ceva totuşi lipseşte,
ca şi cum ar fi dintro poezie,
acele aripi chemate în noapte.

Simt vântul şi acea mireasmă,
dar ‘’îngerii’’ nu-i simt aici,
ca şi cum aş fi tras o spaimă
şi toţi oamenii deveneau pitici.

Ţărmurile tale devin tot mai reci
şi veghează spre un abis
cu ochii tăi sălbatici,
şi cu o expresie ce sugerează:’îs’.

Chiar şi un înger de ar fi
îi vor creşte aripi negre, de liliac,
ochii îi vor deveni tot mai roşii
şi va atârna deasupra unui conac.

Tu, mare oraş,
te hraneşti cu visele mele,
îmi oferi deziluzia ta, de partaş
cu lacrimi amare şi vorbe goale.

Fii blestemat pentru asta!

Ucis

Dacă aş fi… nu m-ai vedea,
dacă sunt …. tot nu mă vezi,
dar sunt aici, acum, dar tu nu mă poţi vedea,
pentru că mai ucis înainte să mă nasc… tu vezi?

Oare de ce nu mă miră al tău răspuns,
pe care-l cunoşteam de la-nceputuri
şi care-mi era inclus,
în a mele ţesuturi.

Dacă mă vezi, să nu mă arăţi
privirilor ce-mi fură sacrul gând,
al unei posibile vieţi,
în care să mă vezi râzând.

De aur să-mi fie al meu mormânt…
iar tu prefăte-n nisip
şi acoperă-mi corpul sfânt,
şi aratămi dacă m-ai iubit.

Din gânduri mă ţese,
că dacă m-ai găsit,
toate vor rămâne doar vise,
în care eu am fost din nou lovit.

Să nu mă vezi, să nu mă ascunzi,
nici să m-arăţi, nici să mă alungi…
doar iubind, te las să mă ucizi
şi din nou…din nou să mă alungi.

Un poet şi poezia sa

Rima, ritmul şi măsura
tot timpul le-am urât,
le-am detestat
şi n-am să evit
un picior a le mai da.

Dacă 4 din 10 aşa-zişi poeţi
rimă de ar folosi
toţi cititorii ar fi plictisiţi
şi poezia n-ar mai fi.

Dacă eu aş scrie cu ritm
ar trebui să ştii, că nici nu îl simt
nu ca şi când aş suferi de istm,
ci ca şi când aş bea, o sticlă de Perfect.

Şi ies la un marş elegant,
tremur… ca şi scândura pe cant
şi cânt un vers improvizat
care de cuvinte-mi fusese perforat.

Mai trag un gât,
mai scriu un cuvânt,
mai cuget la încă un gât;
şi ascult din nou acelaşi cânt,
în care sunete, sunt cuvintele mele,
cântat de instrumente perfecte
şi însoţit de tonuri dumnezeieşti;
şi aud ’să te căieşti’,
dar în a meu gând,
numai asta nu predomina
când tot succesul meu, era creând
cu pixul sau cu mina.

Şi încă un gât pe care îl beau
mai scriu un vers, mai pun şo rimă
mai ascult o dată ’Hahaha et te chelau’
dar până la urmă va avea şi-o noimă;
deoarece până şi marii artişti, modelau
a lor opere, pentru a căpăta faimă
şi să poate fi mândri… deşi mulţi îi detestau
ca şi cum ar fi comis vreo crimă… .

Urât

Pe omul urât
lumea îl urăşte,
nimeni nu-l iubeşte,
nu-l întreabă,
nu-i răspunde la nimic,
dar toţi îl gonesc
şi nimenea nu-l primeşte.

Omul urât
nu urăşte.
El iubeşte pe toţi,
dar când ceva întreabă,
nu-i răspunde nimănui,
nu goneşte
şi primeşte pe toţi.

Aliaţi puţini mai are;
ploaia care îl spală,
vântul ce-l usucă,
soarele ce-i ţine de cald,
cartoanele şi tomberoanele.

Inamici sunt mai mulţi,
cum ar fi frigul, zăpada
şi oamenii,
ce îi fac zilele amare.

Tu de partea cu-i eşti?
De partea urâtului,
care miroase,
sau de partea frumosului,
care e mai rău decât urâtul.
Eu sincer, nu pot
să răspund… la această întrebare… .

Vis frumos

Sub cer bătrân şi copaci ce se-nchină,
tot ce aş vrea e să mă scurg
precum apa în văpaia timpului
şi să-mi adorm geana,
pe albastrul petalei de ploaie de vară,
ca şi o inimă aflată în repaos.

Deoarece am parcurs drumuri, zadarnice
spre înţelepciune, de imaturitatea
care este definiţia lor precace.

Am trăit, clipe de nepetrecut
în adoloescenţă,
care miroseau doar a sex şi beţie
şi respirând fum dens de tinereţe.

Şi acum corpul meu pare fără de suflet,
printre cadavre făcânduşi locul
şi tot ce ating mi se pare umed, mort.

Lumea e frumoasă în felul ei,
pentru că acum, nimic nu mă mai deranjează…
iar morţii cu priviri una şi una,
ţipa, strigă după mine în cor…

Mă trezesc şi plin de lacrimi,
plin de voinţă,
să zbor acum spre voi,
ca şi către un răsărit, mă îndrept
spre sunetul ploii în noaptea târzie,
spre copacul tăcerii, care adoarme pustiu
ca şi cum paşii meii către patul ei se-ndreaptă.

Din nou voi parcurge aceleaşi drumuri,
pe sub vechiul cer bătrân şi nori ce se adună
şi dimineaţa cade ultimul strop,
pe când soarele, tocmai se naşte afară,
iar eu din nou tresar… ’a fost doar un coşmar’.

Totul a fost doar un vis,
ce-şi aştepta visătorii,
aşa cum florile-şi aşteaptă albinele,
şi cum norii aşteaptă păsările…
dar a fost un vis frumos,
aşa că vreau să visezi că tu,
mă aştepţi pe mine.

Cuvinte nu-mi găsesc

Inima îmi bate-n piept
Precum toaca la biserică,
Însă nevoit,
Mă îndreptam spre birtuţ,
Să mai dau pe gât, o duşcă…
Din băutura aia care muşcă.

Muşcă din sufletul zdrobit,
Căci de dragoste-i înrobit…
Înrobit în adâncuri…
Adâncuri întunecate,
Ca întunericul din IAD.

Din iadul fără suflet,
Ce-mi fură dragostea,
Cu spini ca un stilet
Ce-mi macină inima…

Aş vrea să-ţi m-ai vorbesc…
Dar cuvinte nu găsesc…

Lacrimi de sânge…

Încerc să-mi aduc aminte
În faţa timpului şi-a durerii,
De clipele de dragoste
De care-mi este dor uneori.

Care nu mai vin, ci pleacă,
Iar mie inima sfâşie
Şi sângele-mi seacă,
După privirea ta târzie.

Şi vreau să cad în gol…
Să încerc a te uita,
Sorbind din sticla de alcool
Îmi voi pierde chiar şi viaţa.

Să trec prin moarte precum morţii,
Sub al cerului mare altar,
Să va privesc, în viaţă pe toţi,
Lumea să ştie, că a murit un măgar.

Să mă duc. Să plec. Să nu mai vin.
Nu vreau nici pământul să ating
Că toată viaţa mi-a fost doar chin,
M-am săturat să tremur, să plang…

Iar pământul să se umple din plin,
De ale mele lacrimi de sânge,
Atunci lumea va şti că nu mai vin
Dar nimeni, după mine, nu va plânge.

‘Dragoste la prima vedere’…hapciu

Intr-o zi de vara,

Pe la apus de soare

Te-am vazut pe tine…

Cu parul castaniu,

Forme suave, cu ochii caprui

Si stateai pe nisipul umed,

De la marea cea neagra

Asteptand ca noaptea sa rasara

Si sa-ti puna din nou a cerului coroana

Pe a ta frunte catifelata.

Dar n-a fost sa fie,

Deoarece toti sfetnicii cerului

Asteptau sa vada ce-am sa fac,

Iar eu, ca stapana a universului

N-aveam chef de nimic.

Nici pestisorul de aur

N-avea cum sa te ajute,

Deoarece se afla in stand-by,

Si pentru ca ai incercat

A ma deranja… te-am strivit

Ca pe un gandac…

Asta ca dovada de dragoste la prima vedere.

Letter to my child

I find me in everything

Including in you

My sweet and beloved ’child’.

So I’ll try to write a letter for you

In which I’l try to describe myself

From the begining to the end.

So, my child , It’s difficult

To get near your heart

If you don’t get me a chance.

I’m suffering when I see you

And you ignore me

Without no reason.

My heart belongs to you

So no one can break this ”wall”

Which is built of pure love.

The main ideea is you know that

But you never try to get me a chance

And the question is: why?

So near of this letter,

I’ll send a ’rosebone’

To see if you continue to ignore me.

In the end…

The hope is the last one who die

But… the man die first.

So I’ll say you goodbye…

Forever!

Advertisements
%d bloggers like this: